Grăunţe de nisip

pr-daniil

(evlavie pustnicească)

de Ieroschimonahul Daniil  (Sandu Tudor)

Dă-mi, Doamne, ca să fiu numai de jar cu Tine
Şi patima zvârlită să-ngheţe lângă mine.
Cum am iubit păcatul, să Te-ndulcesc, să plâng
Şi-n aşternuturi noaptea, să Te doresc nătâng.

Tânjesc atât de Tine, cum mi-ar lipsi lumina
Şi mă ascund de mine şi nici nu vreau să-mi spun.
Mă simt cât sunt de hâd, că mi-e-nvechită vina
Şi, totuşi, îmi doresc pe suflet să Te-adun.

Am vrere juruită, simţirea să mi-o prinz,
Să-i strâng în pumn cenuşa şi să o cercetez
Şi dintr-un licuric de spuză să-i aprinz,
Cu îndrăzneală aspră al Pustnicilor crez.

Mi-e atât de tristă carnea, gândul atât mă doare!
Aş vrea să fug, dar unde? Cerul e mort în mine;
şi niciun drum nu duce la Crucea de scăpare.
Toate sunt risipite în vraijde după Tine.

Tristeţea mea adâncă, cine să te cunoască,
cu faţa ta de ceară şi lacrima învinsă!
Tu-mi tremuri din icoana ce-ncearcă să zâmbească,
sub candela plecată, spre tâmpla cea ninsă.

Ce poate fi această năvolnică simţire,
care aduce-a smirnă cu boarea ei fierbinte?
Aş vrea să spun atâtea, ceva de peste fire,
dar mi-e aripa ruptă şi nu mai am cuvinte.

Privirea Ta cu aur îmi scrie în privire
şi sub obrazul Tău, înfrânt înlăcrimez.
Şi ca un orb spre Tine mă-ntorc din risipire,
pe-oglinda dinlăuntru blândeţea să-Ţi visez.

Lacrima adevărată nu e slăbiciune,
ci izvorâri de fund, de pură Dăruită.
Ea pică-nseninată de-a inimii minune,
s-adauge la smerenii podoabă mai sporită.

Cât şarpe remuşcarea cu dinte neadormit
îmi muşcă-n măruntaie, mă-neacă-n gând smintit,
de nu mă mai încap, de nu mă mai tihnesc.
Cu ce să îl ucid, cu ce să-l potopesc?

Mi-a fost de-ajuns să-Ţi vând pe aur Faţa bună,
ca inima-ndârjită, cuprinsă de vâltori,
să-şi potolească toată pornirea ei nebună,
oprită ca furtuna, pe liniştea din flori.

De ce Slova Ta îmi pare-atât de nouă?
De ce-mi aud în ea fântâna duioşiii?
De ce din stih bătrân, ca dintr-un lan în rouă,
îmi suie atât de zvelt argintul ciocârliii?

Si din cenuşa oarbă a vieţii părăsite,
îmi pâlpâie Iubirea, ca pasărea măiastră.
Şi, poate-ntâia oară, cu spaime presimţite,
Ţi-aduc îngrijorat un sfârc de floare-albastră.

Laleaua-nchipuirii mi-am pus în pod de palmă.
Paharul ei albastru din care poţi sorbi,
înviorează-n suflet cu vioara-i valmă
ceva din amintirea prunceştii bucurii.

Te mângâi, mângâind cu genele un nor
şi cuta de pe lac, şi raiul din amurg.
Din hora de culori cu tine mă-nfăşor
şi răsfirat prin boare cu Tine-n seară curg.

Verigă de sfinţenii pluteşte peste nori,
Când harnic ne înfrângem şi darnic biruim.
Ne scufundăm şi creştem de nevăzut război.
Şi din noian de patimi, virgini ne-nnoim.

Să-ţi strângi tu trandafirul din inimă-n petale,
să treci ca o plutire cu mâinile la piept.
Nu te lăsa rănit de ochii de pe cale,
păstrează-ţi gândul cast şi gestul înţelept.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s